RO: Ca membru al delegației Organizației Maghiare de Tineret din Timișoara, am fost membru al Congresului MISZSZ de la Târgu Mureș, în perioada 17-18 martie 1990. În ziua sosirii noastre a avut loc o acțiune provocatoare asupra inscripțiilor în limba maghiară din cartierul Tudor și am fost șocată de ceea ce am văzut. Am auzit la gară că a avut loc o manifestație în cartierul Tudor și ne-am grăbit să ne alăturăm, deoarece din decembrie 1989 au avut loc manifestații de pace continue în Timișoara pentru a pune în aplicare punctul 8 al Declarației de la Timișoara. Totuși, aici un grup mic de oameni a strigat și a alergat, nu am înțeles ce se întâmplă, așa că am continuat la Casa Tineretului pentru că acolo aveam treabă.
În timpul zilei, am auzit și de la reprezentanții sindicatului studențesc despre eforturile lor pentru educația maghiară și situația tensionată. În ciuda tuturor acestor lucruri, la congres planificam cu naivitate un viitor mai bun pentru tinerii maghiari din România. În timp ce trenul se clătina spre casă, dorințele pașnice pentru educație în limbile materne s-au transformat într-un conflict interetnic sângeros la Târgu Mureș. Motivele din spatele evenimentelor și detaliile celor întâmplate la acea vreme nu sunt încă cunoscute.
Simțim în continuare impactul evenimentelor din luna martie, care se exprimă mai ales în nivelul ridicat de neîncredere în rândul locuitorilor din Târgu Mureș, dar acest lucru se aplică întregii țări, în special zonelor în care populația de naționalitate maghiară este mai mare. Desigur, evenimentele din martie au avut și un impact economic negativ.
Treizeci de ani au trecut, între timp noi generații au crescut, oameni care s-au născut mai târziu și care s-ar apropia. Cu toate acestea, de fiecare dată când neîncrederea pare să dispară, spiritul marșului negru apare și reînvie conflictul, o scânteie de ură etnică. Încă nu suntem imuni la ea. Inconștientul comunității este încă viu în memoria celor întâmplate atunci și este în calea dezvoltării comunității noastre. Membrii noilor generații simt acest lucru, dar mulți dintre ei nu îl înțeleg și sunt frustrați încercând să suprime ceea ce nu înțeleg. Toată lumea are un mod diferit de a face acest lucru și mulți nu vor să observe că există probleme, așa că încearcă să evite confruntarea cu problemele și să discute deschis despre soluții. Mai mult, dacă fac acest lucru dintr-o poziție de luare a deciziilor, pornim pe calea de dezvoltare a comunității.
De exemplu, este de neînțeles că limba chineză poate fi studiată în școli ca materie opțională, dar numai vorbitorii nativi de maghiară pot avea ore de limbă maghiară. Părinții care locuiesc în comunități multiculturale nu pot cere ca copii lor, care nu vorbesc limba maghiară, să studieze maghiara la școală ca materie opțională. Cu toate acestea, neînțelegerea și neîncrederea ar fi reduse exponențial dacă ne-am putea înțelege reciproc literal. Și am putea enumera multe exemple similare care, pâna în momentul de față, par insurmontabile.
În același timp, toată lumea pare să uite că problema identității este o parte esențială a sistemului de valori al fiecărui individ. În multe cazuri, cauza principală a aparentelor tipuri de conflicte poate fi, de fapt, identificată din trecutul perceput sau real, adânc înrădăcinat al conflictelor dintre diferite identități. Astfel toate discuțiile vor fi interetnice.
Începând cu 1993, încerc să informez majoritatea populației cu privire la informațiile despre minorități, deoarece un subiect nu poate fi înțeles dacă nu suntem conștienți de existența acestuia. Ar fi bine dacă statul ar îndeplini această sarcină, deoarece acum informațiile importante sunt disponibile doar celor care sunt deja interesați, dar marea majoritate populației nu este interesată deloc. Și pentru coexistență și dezvoltarea comunității noastre, există o nevoie urgentă de a fi informați în mod egal.
Nu pot decât să sper că va veni ziua în care oamenii nu pot fi incitați unul față de celălalt de dragul de a fi diferiți, instigând prin frica de necunoscut și prin speculații deliberate. Din păcate, nu suntem încă la acest nivel. Astăzi, utilizarea unui simbol crează tensiune, există momente în care oamenii sunt îndemnați să nu vorbească în limba lor maternă în public, minoritățile nu pot decide singuri despre școlile, universitățile lor și am putea continua să enumerăm.
Fiecare generație se confruntă cu noi sarcini, noi situații pe care generațiile anterioare nu le-au putut rezolva. Aducerea relațiilor interetnice la un curs pașnic este sarcina generației de astăzi și este în interesul comun, minoritar sau majoritar. La urma urmei, există noi provocări cu care se poate confrunta doar o comunitate în curs de dezvoltare, puternică și coezivă. Nu există loc pentru ură și nimeni nu trebuie lăsat să cadă. Să fim atenți să nu cădem într-o altă capcană și, cu imaginea inamică comună întrupată de romi, să devenim victime ale conflictelor interminabile.
Koreck Mária, Asociatia Divers
(Traducere: Gábosi Csenge)
(foto: Bereczky Sándor)
__
HU: A Temesvári Magyar Ifjúsági Szervezet delegációjának tagjaként résztvevője voltam az 1990. március 17-18-án zajló marosvásárhelyi MISZSZ kongresszusnak. Érkezésünk napján zajlott a Tudor negyedbeli magyar feliratokkal kapcsolatos provokatív akció, ennek döbbent tanúja voltam. Mi a vonatállomáson azt hallottuk, hogy a Tudor negyedben tüntetés van, és siettünk csatlakozni, hiszen 1989 decembere óta Temesváron folyamatosan békés tüntetések zajlottak a Temesvári Kiáltvány 8. pontja érvényesítéséért. Itt viszont egy kisebb csoport ordítozott és futkosott, nem értettük, mi történik, ezért mentünk tovább az Ifjúsági Házhoz, mert ott akadt dolgunk.
A nap folyamán a diákszervezet képviselőitől értesültünk a magyar oktatásért tett erőfeszítéseikről és a feszült helyzetről is. Mindezek ellenére tapasztalatlan naivitással terveztük a romániai magyar fiatalok jobb jövőjét a kongresszuson. Miközben hazafele robogott a vonat, Marosvásárhelyen véres interetnikus konfliktusba torkolltak az anyanyelvi oktatásért folytatott békés megnyilvánulások. Az események hátterében meghúzódó mozgató erőket, és az akkor történtek részleteit a mai napig nem ismerjük.
Mai napig érezzük a márciusi események hatását, ez főleg a marosvásárhelyi lakosok közötti nagyfokú bizalmatlanságban nyilvánul meg, de ez az egész országra érvényes, elsősorban azokra a területekre, ahol nagyobb létszámú magyar nemzetiségű lakosság él. Természetesen negatív gazdasági hatásai is voltak a márciusi eseményeknek.
Harminc év telt el, és közben az élet ment tovább, felnőttek új generációk, akik később születtek, és akik közelednének egymáshoz. Mégis mintha minden alkalommal, amikor a bizalmatlanság eltűnni látszik, megjelenne a fekete március szelleme, és újraélesztené a konfliktusokat, az etnikai gyűlölködés parazsát. Még mindig nem vagyunk immunisak ellene. A közösség tudatalattijában még él az akkor történtek emléke, és közösségünk fejlődésének útjába áll. Az új generációk tagjai érzik ezt, de sokan közülük nem értik, és frusztráltan próbálják legyűrni magukban a számukra érthetetlent. Mindenkinek más módszere van erre, sokan nem akarják észrevenni, hogy gondok vannak, így próbálják elkerülni azt, hogy a problémákkal szembenézzenek, és mindenről nyíltan beszéljenek, hogy megoldások születhessenek. Ha ezt ráadásul döntéshozói pozícióból teszik, akkor a közösség fejlődésének útjába állnak.
Például érthetetlen, hogy kínaiul lehet opcionális tantárgy keretén belül kérésre tanulni az iskolákban, de magyarul csak a magyar anyanyelvűek tanulhatnak. A multikulturális közösségekben élő szülők nem kérhetik, hogy nem magyar anyanyelvű gyerekeik opcionális tantárgyként az iskolában magyarul tanulhassanak. Pedig egymás meg nem értése és a bizalmatlanság exponenciálisan csökkenne, ha szót tudnánk érteni egymással a szó szoros értelmében. És sorolhatnánk sok hasonló példát, amelyek egyszerűen áthidalnának most még áthidalhatatlannak tűnő különbségeket.
Ugyanakkor mindenki elfelejteni látszik, hogy az identitás kérdése minden egyén értékrendszerének szerves része. Sok esetben a látszólag más jellegű konfliktusok kiváltó oka is tulajdonképpen visszavezethető a különböző identitások ütköztetésének vélt vagy valós, mélyen a múltban gyökerező sérelmeire. Így kap meglepetésszerűen majd minden vita interetnikai jelleget.
1993 óta foglalkozom azzal, hogy a többségnek próbálom folyamatosan bemutatni a kisebbségekről szóló információkat, mert nem lehet valamit megérteni, ha azt nem ismerjük. Jó lenne, ha ezt a feladatot az állam látná el, tudniillik most a fontos információk csak azokhoz jutnak el, akik már eleve érdeklődést mutatnak, de a nagy többség sok mindenre nem kíváncsi. Az együttéléshez és közösségünk fejlődéséhez pedig égető szükség lenne arra, hogy mindenki egyformán tájékozott legyen.
Csak remélni tudom, hogy eljön az a nap, amikor nem lehet embereket egymás ellen uszítani a másságot emlegetve, az ismeretlentől való félelem felszítása és ártó szándékú spekulációk által. Ma sajnos még nem tartunk ott. Ma egy szimbólum használata zavart kelt, van, amikor felszólítanak embereket, hogy ne beszéljenek nyilvános helyen az anyanyelvükön, a kisebbségben élők nem dönthetnek saját maguk az iskoláik, az egyetemeik felől és még folytathatnánk a felsorolást.
Minden generáció előtt új feladatok, új helyzetek állnak, amelyeket az előttük lévő generációk nem tudtak megoldani. Az interetnikai kapcsolatok békés mederbe való terelése a mai generáció feladata és közös érdek: mindegy, hogy kisebbségi vagy többségi. Hiszen új kihívások vannak, és azokkal csak egy fejlődő, erős és összetartó közösség tud megbirkózni. Nincs helye a gyűlöletnek, és nem szabad hagyni senkit, hogy leszakadjon. Vigyázzunk, nehogy egy újabb csapdába essünk, és a közös ellenségképpel, amelyet a romák testesítenek meg, újabb végeérhetetlen konfliktusok visszahúzó erejének essünk áldozatául.
Én bízom benne, hogy zárni tudjuk sorainkat, és képesek vagyunk egy olyan igazi közösséggé forrni, ahol a sokszínűség értéket jelent és a fejlődést szolgálja, nem pedig visszahúzó erő, amely az ellentétek romboló tüzét táplálja. Nem lesz könnyű, de nem lehetetlen.