Sebastian Marina, Mihai Viteazul în spectacolul omonim produs de Teatru 3G în 2018, a absolvit facultatea de actorie în 1999, la Universitatea „Babeș-Bolyai”, în prezent, fiind angajat al Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe.
Cum ai reacționat când ți-a spus Ándi Gherghe prima dată de spectacol?
Sebastian Marina: A fost o conjuctură mai bizară, pentru că nu eu fusesem distribuit inițial în acest rol. Mă știam cu Ándi, dar nu lucraserăm niciodată împreună, mi-a explicat situația și m-a întrebat dacă vreau să vin să joc. I-am spus că da, am timp, pot. M-au atras trei lucruri. În primul rând, știam de piesa „Mihai Viteazul” scrisă de Székely Csaba, apoi, Székely Csaba, și al treilea – teatrul independent. Acestea trei imediat m-au făcut să spun da, vreau.
Faptul că piesa are un subiect istoric nu se pune. Știam cum scrie Csaba, nu m-am gândit că vin la „Apus de soare” – Vlaicu Vodă. Știam că nu-i despre eroi sau un spectacol din ăsta epopee. Deși… până la urmă, nici nu e departe cumva.
Cum te-ai înțeles cu Mihai? Văzându-vă ca spectator, mergând și la repetiții și cunoscând textul dinainte, mi se pare un personaj greu, complex.
S.M.: Chiar este și greu și complex. În primul rând, omul este o ființă complexă, iar pentru mine nu a avut nicio relevanță faptul că personajul se numește Mihai Viteazul. Nu m-a interesat asta nicio clipă. Mă interesau situațiile în care ajungea el, justețea acțiunilor lui sau ce justețe dă personajul propriilor acțiuni.
Nici nu mă sperie, nici nu mă face mai lejer un nume. De exemplu, am mai jucat personaje din astea importante cum ar fi Claudius în „Hamlet” și, sigur, respectul față de meserie, de rol, îl ai oricum, dacă-l ai.
Ai avut vreo apăsare că, no, totuși interpretezi un personaj văzut ca un simbol național?
S.M.: Nu, mi-am zis mereu că asta este ceea ce propunem noi prin acest personaj. La urma urmei, nimeni dintre cei care vor vedea spectacolul nu știe cum a fost Mihai în realitate. Sigur, din text și din discuțiile pe care le-am avut cu Csaba și cu Ándi, cumva am reușit să deducem niște lucruri despre Mihai Viteazul, despre care eu cred că sunt așa cum le-am interpretat noi.
Bine, acum nici nu e vorba despre un spectacol documentar.
S.M.: Nu e un spectacol documentar, dar ai nevoie de niște puncte de reper din istorie. Ai nevoie de niște date, de niște informații clare peste care poți să vii cu o poveste. Fără… atunci nu se mai numește Mihai Viteazul, poți să-l numești Gică de la piață.
Nefiind documentar, nu înseamnă că nu e documentat…
S.M.: Da, exact. Din punctul acesta de vedere colaborarea cu Andi și Csaba a fost una foarte serioasă. Unde nu aveam habar de circumstanțele istorice pentru spectacolul acesta, tot timpul îl întrebam pe Andi, bun care-i momentul în care se află Mihai acum, iar răspunsurile veneau în permanență bazate pe documente.
Dacă relațiile cu celelalte personaje reies din text, aveam nevoie să înțeleg și cum a ajuns personajul în anumite circumstanțe și cum era el atunci. De exemplu, una e Mihai Banul Craiovei, de la început, când este un negustor foarte bogat cu o familie și atât și alta este când devine voievod – se schimbă prioritățile, posibilitățile, se schimbă optica. Apoi, când devine domnitorul celor trei țări române ce schimbă asta în Mihai…
A fost complicat pentru că ne-trăind acel gen de vremuri e greu să înțelegi anumite situații.
Foto: Cristina GÂNJ (Bristena)
Cum a fost pentru voi ca echipă perioada de repetiții, mai ales că au fost și probleme, nefiind toate lucrurile foarte clare? Repetați la sinagogă, în spațiul Companiei „András Lóránt”, dar nu știați unde se va juca spectacolul.
S.M.: Bine, acum acestea sunt micile sau marile sau multele dezavantaje ale sistemului independent de la noi din țară și nu numai. La noi, în momentul în care ești în teatrul independent doza de improvizație și provizorat e destul de mare. Nu prea ai certitudini, știam doar că vrem să facem spectacolul și că merită. De la o repetiție la alta, ne dădeam seama că ne dorim și mai tare să iasă spectacolul. Au fost și piedicile care au fost, dar nu mai intru în discuțiile care au fost că nu mai are niciun sens cel puțin acum.
Țin foarte tare la spectacol și erau niște frâne pe care le simțeam, dar dorința de a face spectacolul nu a scăzut nicio clipă, ba din contră cred că a fost și mai și.
Cred că am gestionat admirabil ca echipă situația. Mă refer la absolut toți cei care am fost implicați în procesul acesta.
De ce crezi că merită văzut spectacolul acesta acum?
S.M.: Nu știu dacă neapărat acum. Din punctul meu de vedere, cred că spectacolul acesta are exact aceeași valoare oricând. Faptul că e anul Centenar pentru mine nu înseamnă mare lucru. Nu că Centenarul nu înseamnă mare lucru, înțeleg și eu ce înseamnă 100 de ani ai României așa cum este ea, dar pentru mine nu de asta este făcut spectacolul, doar pentru că suntem în 2018.
Dacă m-ar întreba cineva, i-aș spune: vino să vezi un spectacol care o să-ți arate că e foarte posibil să se fi întâmplat fix așa. Nu ai de unde știi, nu avem de unde să știm, eu îți arăt o poveste pe care tu o știi din manualele de istorie unde toate lucrurile sunt hiperbolizate și învelite, poleite cu praf magic, dar nu cred că istoria e cum ți-a fost servită.